Neigong și Qigong: Care sunt diferențele?

Text scris de maestrul Liang Dehua

Sunt adesea întrebat lucruri de genul: „Deci, care este mai exact diferența dintre ‘Neigong’ și ‘Qigong’?”

De obicei, încerc să ofer un răspuns confortabil pentru cel ce întreabă. Dar dacă ar fi să fiu complet sincer, ce mi-aș dori cu adevărat să spun este: „Nu știu.” Și asta pentru că sensul acestor termeni depinde mai mult de modul în care oamenii îi definesc și îi folosesc, decât de vreo semnificație fixă, intrinsecă a cuvintelor.

Dacă vrem cu adevărat să explicăm diferența, cred că trebuie să începem prin a privi originile celor doi termeni.

Originea termenului „Neigong” (內功)

Privind o perioadă relativ recentă din istorie, putem găsi termenul apărând încă din timpul dinastiei Qing. Era adesea folosit de practicanții artelor marțiale interne, așa cum putem vedea în diverse cântece marțiale, versuri și învățături.

În artele marțiale chinezești există, în general, metode de antrenament intern. În artele marțiale interne, acest tip de practică include adesea metoda „Yang Qi” (養氣), adică „hrănirea sau cultivarea Qi-ului”. Metodele și explicațiile diferă de la o artă marțială la alta, dar principiile lor fundamentale sunt adesea explicate prin „Neidan” (內丹) taoist, sau Alchimia Internă.

Aceste principii includ:

• Coborârea (cufundarea) Qi-ului,
• Reglarea focului din piept,
• Ridicarea rinichilor și extinderea spatelui.
• De asemenea, ele implică cultivarea și stocarea „Zhen Qi” (真氣) sau „Qi-ului Adevărat” în Dantian pentru a hrăni corpul.

Aceste practici sunt combinate și cu ceea ce este cunoscut sub numele de „Cele Șase Armonii”. Cele trei armonii interne sunt exprimate tradițional astfel:

1. Inima (Inima/Mintea) se armonizează cu Intenția (Yi);
2. Intenția se armonizează cu Qi-ul;
3. Qi-ul se armonizează cu Forța (Li).

Astfel, în acest context, Neigong se referă în esență la exersarea Qi-ului și coordonarea funcțiilor interne ale corpului ca parte integrantă a artelor marțiale interne.

Ce este, atunci, „Qigong” (氣功)?

Termenul „Qigong” a apărut, într-adevăr, în unele texte taoiste în vremuri mai vechi, însă era folosit în moduri specifice de către autori individuali pentru a descrie metode sau procese particulare. Nu era folosit încă drept nume colectiv pentru un întreg domeniu de practică.

Abia în anii 1950 termenul „Qigong” a reintrat în utilizarea largă, impulsionat de interesul tot mai mare pentru exercițiile fizice de promovare a sănătății.

Un medic pe nume Liu Guizhen (劉貴珍) a reunit ulterior elemente din medicina tradițională chineză, exercițiile taoiste „Daoyin” (導引), tehnicile de respirație „Tuna” (吐納) și cunoștințele despre sistemul meridianelor într-o disciplină pe care a numit-o „Qigong”. El a folosit aceste metode pentru a trata pacienții într-un cadru clinic.

Această evoluție a dus la apariția diferitelor forme de Qigong pentru menținerea sănătății și Qigong terapeutic. Primele cărți dedicate exclusiv Qigong-ului au fost publicate tot în această perioadă.

În cele din urmă, guvernul central chinez a adoptat termenul „Qigong” ca un termen-umbrelă general pentru a reuni peste 1.500 de forme diferite de cultivare fizică și spirituală într-o singură categorie.

Ca rezultat, Qigong-ul a devenit larg recunoscut ca un domeniu atotcuprinzător. Semnificația sa s-a extins pentru a include aproape tot ce am menționat mai sus, mergând până la Neidan-ul taoist și meditație.

O scurtă paranteză istorică

Dar să mai adaug puțin la această poveste, doar de dragul divertismentului:

După Revoluția Culturală, China a început să se deschidă către lumea exterioară. Acest lucru se întâmpla în ultima parte a Războiului Rece, când zvonurile și propaganda despre cercetările americane și sovietice în domeniul capacităților psihice și al fenomenelor paranormale circulau intens.

Răspunsul Chinei a fost, în esență: „Hei, avem și noi așa ceva!”

Țara a început să promoveze anumite practici de Qigong despre care se spunea că dezvoltă abilități extraordinare ce semănau cu puterile psihice, inclusiv citirea minții, telekinezia, auzul extrasenzorial, clarviziunea și chiar capacitatea de a vedea prin obiecte solide.

Drept urmare, definiția Qigong-ului s-a extins și mai mult, ajungând să includă practici care pretindeau că dezvoltă aceste abilități extraordinare.

Nu mult timp după aceea, însă, autoritățile chineze au părut să realizeze că, pe măsură ce era Războiului Rece se apropie de sfârșit, aceste afirmații își pierdeau atracția și deveneau tot mai mult subiect de povești printre adepții teoriilor conspirației. Promovarea oficială a unor astfel de afirmații a fost în cele din urmă abandonată.

Cu toate acestea, această interpretare paranormală a Qigong-ului a continuat să existe în cadrul anumitor grupuri de Qigong până în ziua de azi.

Concluzie

Așadar, pentru a rezuma, este dificil să trasezi o graniță clară între „Neigong” și „Qigong”, deoarece ambele implică antrenarea corpului, cultivarea Qi-ului și antrenarea minții. Cu toate acestea, dacă ar fi să le compar pe cele două, aș spune că „Neigong” are un sens mai specific, în timp ce „Qigong” servește ca un termen-umbrelă mai larg, care include toate aceste discipline diferite.

Prin urmare, părerea mea este că, dacă practicăm arte marțiale chinezești, ar trebui pur și simplu să urmăm terminologia transmisă de profesorii noștri. Dacă metodele de antrenament intern ale unei anumite arte marțiale sunt numite „Neigong”, atunci le putem numi Neigong. Cât despre celelalte practici, putem folosi pur și simplu „Qigong” ca termen general.

Cam așa văd eu lucrurile.

Liang Dehua

---

Liang Dehua este maestru de Taijiquan stilul Yang tradițional și fondator al Chuan Cheng Academy, o școală dedicată transmiterii Taijiquan-ului și artelor interne chinezești. Născut în Hong Kong și stabilit în Thailanda, și-a dedicat mulți ani studiului artelor marțiale chinezești, cu accent pe Taijiquan, Neigong și Qigong.

Este reprezentant al celei de-a șasea generații a liniei Gu Lisheng, care a studiat atât cu Yang Shaohou, cât și cu Yang Chengfu. În predarea sa, Liang Dehua pune accent pe transmiterea sistematică a Taijiquan-ului tradițional stilul Yang, îmbinând exercițiile interne cu studiul principiilor marțiale și al aplicațiilor practice.