Când auzi „Tai Chi”, probabil te gândești la oameni care se mișcă lent, în liniște, într-un parc.
Dar cum a ajuns o artă marțială tradițională chinezească să fie asociată atât de mult cu mișcarea lentă și cu exercițiile pentru sănătate?
Și, mai ales, cine a inventat Tai Chi-ul?
Răspunsul nu este chiar atât de simplu.
Istoria Taijiquan-ului, numele chinezesc al artei pe care o numim în mod obișnuit Tai Chi, se întinde pe câteva sute de ani și combină tradiții marțiale, practici de cultivare a corpului și influențe filosofice chinezești. Originile sale sunt înconjurate atât de documente și tradiții de familie, cât și de legende care au fost transmise din generație în generație.
Pentru a înțelege cum a apărut Taijiquan-ul pe care îl practicăm astăzi, trebuie să ne întoarcem în China secolului al XVII-lea.
Înainte de Taijiquan: nu există un singur „moment zero”
Este tentant să căutăm o persoană care să fi inventat Tai Chi-ul exact așa cum îl cunoaștem astăzi. Problema este că lucrurile nu au stat chiar așa.
Artele marțiale chinezești au o istorie mult mai veche decât Taijiquan-ul, iar în secolele anterioare existau deja numeroase metode de luptă și de antrenament fizic. Unele dintre principiile și exercițiile care au ajuns ulterior în Taijiquan au probabil legături cu tradiții mai vechi.
Dar asta nu înseamnă că Taijiquan-ul exista deja în forma sa actuală.
Legenda lui Zhang Sanfeng
Dacă ai căutat vreodată istoria Tai Chi-ului, probabil ai întâlnit numele Zhang Sanfeng.
Potrivit unei legende foarte răspândite, Zhang Sanfeng, un călugăr taoist asociat cu munții Wudang, ar fi creat Taijiquan-ul după ce a observat lupta dintre un șarpe și un cocor.
Șarpele evita atacurile prin mișcări circulare și flexibile, în timp ce cocorul încerca să-l lovească direct. Din această observație ar fi rezultat ideea unei arte care nu se bazează pe forță împotriva forței, ci pe flexibilitate, relaxare și folosirea principiilor Yin-Yang.
Este o poveste frumoasă și a devenit o parte importantă din tradiția Taijiquan-ului.
Dar este important să facem diferența dintre legendă și istorie.
Nu avem dovezi istorice suficiente pentru a afirma că Zhang Sanfeng a fost fondatorul Taijiquan-ului. Legenda face parte din modul în care tradiția și-a explicat propriile origini, dar nu poate fi tratată ca o cronologie istorică demonstrată.
Evident, asta nu o face lipsită de valoare. Doar ne spune că istoria unei arte marțiale nu este întotdeauna aceeași cu povestea pe care o spune tradiția despre ea.
Chenjiagou și Chen Wangting
Pentru istoria documentată a Taijiquan-ului, un loc important este Chenjiagou, satul familiei Chen din Wenxian, provincia Henan.
Aici, în secolul al XVII-lea, apare figura lui Chen Wangting, considerat în mod tradițional fondatorul stilului Chen de Taijiquan.
Chen Wangting (aproximativ 1600–1680, datele diferă între surse) era un militar și membru al familiei Chen. Tradiția familiei îi atribuie dezvoltarea mai multor forme de exercițiu și combinarea unor elemente provenite din tradițiile marțiale existente cu principii de respirație, cultivare a corpului și teoria Yin-Yang.
Nu trebuie însă să ne imaginăm că Chen Wangting a inventat, într-un singur moment de revelație, o artă complet nouă numită „Tai Chi”. Mai corect este să spunem că practica dezvoltată în familia Chen reprezintă unul dintre punctele centrale din istoria Taijiquan-ului care poate fi urmărită documentar.
UNESCO descrie Taijiquan-ul ca dezvoltându-se în Chenjiagou începând din mijlocul secolului al XVII-lea și arată că, pornind de la tradiția Chen, s-au dezvoltat ulterior mai multe școli și stiluri.
Chen Changxing și momentul în care arta iese din familie
Timp de mai multe generații, practica familiei Chen a fost transmisă în principal în cadrul comunității și familiei.
În secolul al XIX-lea apare o figură esențială pentru răspândirea Taijiquan-ului: Chen Changxing. El este cunoscut mai ales pentru faptul că l-a învățat pe Yang Luchan, un practicant din provincia Hebei.
Și aici începe povestea celui mai răspândit stil de Taijiquan din lume.
Yang Luchan și apariția stilului Yang
Yang Luchan (1799–1872), intemeietorul stilului Yang, s-a nascut intr-o familie saraca de tarani din satul Guan Ping, provincia Hebei. A practicat din copilarie stilul Changquan de arte martiale, iar in 1820 a fost acceptat ca discipol de familia Chen din satul Chenjiagou, unde a studiat cu Chen Changxing.
Dupa plecarea sa din Chenjiagou, Yang a devenit faimos prin faptul ca nu a pierdut niciodata o lupta, ceea ce i-a atras supranumele de Yang Wudi (Yang Invincibilul).
Ulterior s-a întors în afara satului Chen și a început să predea ceea ce învățase, dezvoltând în timp propria metodă de practică și transmitere. Conform unor teorii, Yang Luchan a învățat stilul Chen, după care și-a conceput propriul lui stil. După alte teorii, Yang Luchan nu ar fi inventat un stil nou, ci pur și simplu stilul de Taijiquan pe care l-a învățat de la Chen Changxing era diferit de stilul Chen din ziua de azi.
Pentru o perioada, s-a mutat in Beijing unde, impreuna cu unul dintre fii sai, Yang Banhou, a fost angajat ca instructor ai Garzilor Imperiale. Din această linie s-a format stilul Yang.
Pe măsură ce Taijiquan-ul a ajuns la un public mai larg, practica s-a modificat și ea. Unele forme au devenit mai ample și mai uniforme, iar mișcările lente și continue au devenit tot mai reprezentative pentru stilul Yang.
Asta explică și o parte din imaginea pe care o avem astăzi despre Tai Chi. Când cineva spune „Tai Chi”, de cele mai multe ori se gândește la forma Yang: mișcări lente, continue, executate fără grabă. Dar Taijiquan-ul nu a fost dintotdeauna doar asta.
Stilul Chen, de exemplu, păstrează alternanțe între mișcări lente și rapide, precum și acțiuni explozive, ceea ce ne amintește că Taijiquan-ul s-a dezvoltat inițial ca artă marțială.
Și chiar și în stilul Yang, în varianta lui tradițională, există și mișcări explozive, și chiar forme întregi considerate de aplicație care au mișcari rapide, compacte, care generează o forța destul de mare.
De la Chen și Yang la cele cinci mari stiluri
Pe măsură ce Taijiquan-ul s-a transmis către alți practicanți și către alte regiuni ale Chinei, au apărut mai multe linii de transmitere.
Astăzi sunt cunoscute în mod obișnuit cinci mari stiluri tradiționale:
- Chen
- Yang
- Wu/Hao
- Wu
- Sun
Nu sunt cinci arte complet separate. Au istorii de transmitere care se intersectează și împărtășesc principii comune, dar fiecare și-a dezvoltat propriile caracteristici.
Stilul Chen
Este stilul asociat familiei Chen și tradiției din Chenjiagou.
În comparație cu imaginea populară despre Tai Chi, stilul Chen poate părea surprinzător de dinamic: include mișcări lente, dar și schimbări de ritm, mișcări spiralate și acțiuni explozive.
Stilul Yang
Stilul Yang devenit una dintre cele mai răspândite forme de Taijiquan, iar în versiunea modernă este probabil stilul pe care îl recunoaște cel mai ușor publicul larg.
Mișcările sunt în general ample, continue și executate lent, ceea ce a contribuit foarte mult la imaginea actuală a Tai Chi-ului. Deși și în stilul Yang, în varianta tradițională are și forme executate rapid, dinamic, exploziv.
Stilul Wu/Hao
Este asociat cu Wu Yuxiang, care a studiat atât tradiția Yang, cât și o ramură a stilului Chen.
Wu Yuxiang era un carturar angajat in administratia Imperiului Qing care provenea dintr-o familie bogata si influenta. A fost discipol al lui Yang Luchan si, pentru o scurta vreme, a studiat si cu un membru al familiei Chen din satul Zhaobao, Chen Qingping. In perioada aceea, unul dintre fratii sai ar fi descoperit intr-un magazin de sare din sat o carte scrisa de Wang Zongyue despre teoria Taijiquan-ului. Aceasta i-a permis sa-si adanceasca intelegerea principiilor Taijiquan-ului si, combinand invaturile primite de la Yang Luchan si Chen Qingping, a puse bazele unui stil de Taijiquan care a ajuns sa fie cunoscut sub numele de Wu (Hao)1.
Stilul Wu/Hao este un stil mai puțin cunoscut publicului larg, cu o structură și o metodă de practică distincte.
Stilul Wu
Stilul Wu este asociat cu Wu Quanyou și fiul său, Wu Jianquan, și are la bază o linie de transmitere provenită din tradiția Yang.
Wu Quanyou, ofiter in cavaleria manciuriana care pazea palatul imperial a fost discipol atat al lui Yang Luchan, cat si al fiului sau Yang Banhou. Doar 3 discipoli din garda imperiala au ajuns sa stapaneasca stilul predat de Yang, unul dintre motive fiind acela ca Yang nu dezvaluia chiar toate detaliile studentilor din afara familiei. Wu Quanyou a reusit insa sa castige increderea lui Yang Luchan care a inceput sa-i dezvaluie secretele stilului sau, ceea ce i-a permis lui Wu Quanyou sa avanseze foarte repede si sa devina cunoscut pentru maiestria atinsa.
Stilul Wu este diferit de Wu/Hao, deși numele sunt foarte ușor de confundat pentru cei care nu sunt familiarizați cu limba chineză și tonurile sale.
Stilul Sun
Este cel mai recent dintre cele cinci mari stiluri și este asociat cu Sun Lutang.
Sun Lutang avea deja o experiență importantă în alte arte marțiale interne chinezești, în special Xingyiquan și Baguazhang. A inceput sa studieze Taijiquan cu un discipol din linia lui Wu Yuxiang (fondatorul stilului Wu/Hao). Combinand conceptele din toate cele 3 arte martiale studiate, Sun Lutang a pus bazele stilului Sun de Taijiquan.
Cele cinci stiluri sunt prezentate frecvent împreună tocmai pentru că formează o hartă a principalelor linii de transmitere ale Taijiquan-ului.
Care este, de fapt, cel mai vechi stil de Tai Chi?
Dacă întrebi „care este cel mai vechi dintre cele cinci mari stiluri?”, răspunsul obișnuit este stilul Chen. Dar răspunsul merită nuanțat.
A spune că stilul Chen este cel mai vechi nu înseamnă că avem o formă completă, neschimbată, păstrată exact din secolul al XVII-lea până astăzi. Și stilul Chen a evoluat.
De fapt, una dintre dificultățile atunci când cercetăm istoria artelor marțiale chinezești este tocmai faptul că transmisia s-a făcut mult timp prin practică și tradiție orală, iar documentele scrise sunt mai puține decât ne-am aștepta.
Cercetările istorice pot urmări mai clar anumite linii de transmitere începând cu Chenjiagou și, mai ales, cu generațiile ulterioare, precum Chen Changxing și Yang Luchan.
De unde vine numele Taijiquan?
Numele de Taijiquan a fost dat artei martiale abia la jumatatea sec 19, de catre un carturar al Curtii Imperiale in timp ce observa o demonstratie a lui Yang Luchan, fondatorul stilului Yang de Taijiquan.
Pana atunci nici Chen Wangting (exponenentul stilui Chen, primul stil aparut) si nici Yang Lu Chan nu i-au dat vreun nume, fiind un fapt obisnuit in acele vremuri in China ca fiecare familie cu traditie in artele martiale sa-si dezvolte propriul stil pe care-l preda mai departe urmasilor.
Stilul practicat de familia Chen era numit Pumnul Lung (Chang Quan), in timp ce stilului practicat de Yang Luchan i se zicea Pumnul de bumbac (Zhan Mian Quan) sau Boxul moale (Ruan Quan).
Cinci stiluri, dar aceleași principii?
Da și nu.
Stilurile au forme, metode de antrenament și accente diferite. Unele sunt mai ample, altele mai compacte; unele păstrează mai vizibil partea explozivă și marțială, în timp ce altele sunt practicate predominant lent și continuu.
Dar există și un nucleu comun de principii. Structura corpului, relaxarea fără pierderea stabilității, coordonarea întregului corp, transferul greutății, intenția și relația dintre Yin și Yang apar, în forme diferite, în tradițiile Taijiquan.
De aceea, dacă vezi două persoane practicând Tai Chi și mișcările lor nu arată identic, asta nu înseamnă automat că una dintre ele face „Tai Chi greșit”. Pot practica două stiluri diferite. Sau chiar două ramuri diferite ale aceluiași stil.
Cum a devenit Tai Chi o practică pentru sănătate?
Pe măsură ce Taijiquan-ul s-a răspândit în afara cercurilor tradiționale și a ajuns la un public tot mai larg, modul în care era predat și practicat s-a schimbat.
În secolul XX au apărut forme simplificate și adaptate pentru predarea în grupuri mari și pentru practicarea în contexte non-militare. Un exemplu foarte cunoscut este forma de 24 de mișcări, creată în China în 1956 pe baza stilului Yang.
În paralel, Taijiquan-ul s-a răspândit în afara Chinei și a început să fie practicat din ce în ce mai mult pentru beneficiile sale asupra condiției fizice, echilibrului, mobilității și stării generale de bine.
Această evoluție explică de ce astăzi putem întâlni sub numele de „Tai Chi” practici destul de diferite: de la arte marțiale tradiționale, cu forme, aplicații și exerciții cu partener, până la forme simplificate practicate în principal pentru sănătate.
Cercetările despre răspândirea Taijiquan-ului în secolul XX arată tocmai această diversificare: formele au fost simplificate, adaptate pentru grupuri mai mari și pentru obiective diferite, iar practica a continuat să se transforme pe măsură ce a ajuns în alte țări.
Tai Chi-ul pe care îl vezi astăzi
Așadar, Tai Chi-ul pe care îl vedem astăzi într-un parc nu este rezultatul unei singure invenții și nici nu există o singură formă de Tai Chi. Este rezultatul unei tradiții de câteva sute de ani, transmisă prin mai multe generații, familii și școli.
Unele dintre aceste tradiții au păstrat mai puternic componenta marțială. Altele au pus accentul pe mișcarea lentă, sănătate și practica în grup. Iar între cele două există mult mai multă continuitate decât pare la prima vedere.
Dacă vrei să înțelegi mai bine ce este Taijiquan-ul dincolo de imaginea de „gimnastică lentă”, merită să privești și principiile pe care se bazează practica: structura, relaxarea, coordonarea, transferul greutății și folosirea întregului corp.
→ Ce este Tai Chi (Taijiquan) și cum se practică?
Surse și lecturi recomandate
- UNESCO – Taijiquan, patrimoniu cultural imaterial
- Academy of Chinese Studies – Chinese Taiji
- Globalisation and the “Internal Alchemy” in Chinese Martial Arts – studiul despre transmiterea Taijiquan-ului și dezvoltarea stilurilor
